Extra-parliamentary opposition [rom.]

Nova Romania e.V. – Policy Paper

Societatea civilă română de la #rezist

la opoziția extra-parlamentară #APOlitica

 

Definiție de intenție

APO(litica) este o mișcare civică extra-parlamentară organizată și inspirată de modelul istoric german. Aceasta este reprezentată în practică de o rețea complexă de grupuri de diferite calibre și orientări, care împărtășesc valori progresiste și au un scop comun. Aceste grupuri, care activează și funcționează autonom, se sincronizează prin intermediul unui forum de coordonare format din delegați aleși prin vot democratic. Pe lângă rolul de coordonare, acestă celulă are rolul de a dezvolta idei și concepte comune, de organizare de conferințe, de formarea de inițiative de protest și educativ-civice și de a defini, în scopul obținerii unei relative omogenități, a unor linii generale de organizare și funcționare a grupurilor autonome.

Rezumat

Societatea civilă românească încă suferă de sechelele posttraumatice ale perioadei comuniste, printre altele de o lipsă acută de eficiență și maturitate în fața abuzurilor și provocărilor clasei politice actuale. Criza statului de drept din 2017 este rezultatul acestei evoluții întârziate și deficitare, însă demonstrează, surprinzător pentru unii, că România poate beneficia de prezența unor energii nebănuite și de perspectiva unei generații cu totul străină de universul comunist. Pornind de la necesitățile urgente și profitând de aceste energii subestimate a sosit momentul inițierii unui proces de modernizare puternică și accelerată a forțelor civice românești, în vederea evitării escaladării conflictului dintre cetățeni și clasa politică a țării. O astfel de măsură de modernizare, care s-a dovedit eficientă în alte țări aflate în situații asemănătoare celei actuale din România, este organizarea unei opoziții extra-parlamentare articulate. Aceasta ar trebui să promoveze dezideratele unei majorități largi a electoratului românesc și să se opună politicilor actuale ale clasei conducătoare, politici cu totul străine intereselor celor, prin a căror muncă se clădește durabilitatea statului. Proiectata opoziție non-parlamentară se formează din grupuri și asociații civice, mai mult sau mai puțin autonome, care iau parte împreună la formularea de politici coerente în folosul comun al celor, care prin munca și contribuțiile lor (inclusiv fiscale) sunt pilonii existențiali ai statului. Această rețea de organizații interconectate va trebui totodată să constituie și o platformă pentru dezbateri și pentru elaborarea de proiecte pentru cetățenii români.

Un model de succes: opoziția extra-parlamentară în Germania de Vest în anii ‘60 si ‘70

Modelul unei opoziții extra-parlamentare capabile să răspundă eficient impasurilor situației actuale și care să prezinte perspective de succes este, prin exemplul său istoric, cel german. În anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial Germania de Vest s-a aflat într-o situație asemănătoare în multe privințe realităților României postdecembriste. O mare parte a elitelor perioadei totalitare naziste își păstrase rețelele de putere și prin aceasta poziții importante în politică și în economie. Mai mult decât atât, nazismul și crimele acestuia nu erau tematizate decât superficial în discursul public și adesea sub falsa argumentație că aceste cataclisme ar fi fost rezultatul decăderii valorilor morale tradiționale. Această atitudine a condus la dezvoltarea unui ultra-conservatorism retrograd la toate nivelurile, cu excepția – notabilă însă – a economiei. Aceasta dăduse tinerei generații, născute în anii ‘40 și ‘50, o stare materială și o educație la un nivel superior celui al generațiilor anterioare. Pe fondul unui val de deschidere și globalizare în anii ‘60 și a unei crize economice temporare modificarea constituției Germaniei (1968), care făcea posibilă emiterea de către guvern a unor acte legislative „de urgență” („Notstandsgesetzgebung“) a rezultat în același an într-o violentă reacție a tineretului. Această revoltă practic reprezenta apogeul unei acumulări de tensiuni care au explodat în anul 1968, de unde denumirea de „68-iști”, cu care protestatarii au rămas în istorie.

Mișcarea de protest din Germania avea desigur multe asemănări cu mișcările studenților din alte țări occidentale precum SUA și Franța. Spre deosebire de mișcările din aceste țări, pe lângă obiectivul realizării unei puternice liberalizări a societății, protestatarii germani cereau și o confruntare cu trecutul nazist și prin aceasta înlăturarea multor politicieni și întreprinzători cu astfel de rădăcini. Deoarece schimbarea nu se producea în ritmul și în măsura cerută și nici nu avea impact pozitiv asupra întregii societăți, mișcarea de protest și-a legitimat activitatea ca fiind o opoziție extra-parlamentară (Ausserparlamentarische Opposition – APO), ale cărei poziții politice nu se regăseau în parlamentul țării.

Organizarea era descentralizată, APO compunându-se din diferite grupuri informale, unele formate în cadrul universităților, grupuri care colaborau punctual cu ocazia diferitelor proteste sau pentru dezvoltarea de proiecte mai complexe. Impactul a fost însă sensibil mai profund decât în cazul altor mișcări de protest, fapt care a condus la liberalizarea și la modernizarea societății, fără însă a periclita funcționarea statului așa cum fusese, de exemplu, cazul cu protestele din Franța. Caracterul descentralizat al APO este explicabil prin eterogenitatea statului și a națiunii germane, care păstrează până în ziua de astăzi puternice accente identitare locale. Lipsa unei coordonări centralizate a rezultat așadar din structura societății și nu a fost un ingredient secret al rețetei succesului APO. Descentralizarea a răspuns modului de gândire al societății germane și a constituit o reacție împotriva exceselor centraliste ale perioadei naziste. Influența generației 68iste s-a instituționalizat într-un final atunci când mulți dintre reprezentanții ei, precum Gerhard Schröder (cancelar din partea SPD) sau Joschka Fischer (vicecancelar din partea Partidului Verzilor), au ajuns în anii ‘90 și 2000 la cele mai înalte funcții de stat.

Paralele cu societatea românească a anilor 2010

Asemănările cu situația din România anului 2017 sunt mai numeroase decât ar părea la o primă evaluare. În societatea postdecembristă elitele și rețelele formate în timpul dictaturii comuniste și extinse în anii ‘90 formează nucleul elitelor economice ale României de azi. Puterea lor rezidă în strânsa legătură cu clasa și sistemul politic, ce merge până la confundarea cu acestea. Aceste elite de carton, așa cum sunt ele cunoscute colocvial, sunt cu totul refractare penetrării autointitulatei lor clase de către indivizi ridicați prin merite proprii și mai ales fără a coopera cu ele. Este, așadar, de mare interes pentru actuala clasă politico-oligarhică să păstreze țara prizonieră sistemului de gândire din perioada predecembristă. Tânăra generație nesocializată sub regimul comunist, ai cărei membri, așa numiții ,millenials‘ în vocabularul american, sunt născuți în anii ‘80 și ‘90, este, în urma deschiderii țării către exterior și, mai ales, a experienței migrației în țările vestice, familiarizată cu modelul modern de democrație și stat de drept din aceste spații. Coliziunea cu autoritarismul clasei politice actuale era așadar inevitabilă. Criza din anul 2017 a avut menirea să declanșeze o nouă cultură a protestului, cultură care se prefigura deja din anul 2015 în urma tragicului accident din clubul Colectiv. Această nouă cultură cere cu fermitate liberalizarea în manieră occidentală a relației clasei politice cu cetățeanul și detronarea tipului de politician postdecembrist.

Spre deosebire de generația ’68 din țările Europei occidentale, protestatarii actuali dispun de un avantaj cu totul deosebit: mijloacele lumii digitale fac posibile nu numai organizarea mai eficientă a protestelor, ci și integrarea protestatarilor în cultura globală, aceștia beneficiind astfel de resurse quasi-inepuizabile de cunoștințe, idei, concepte și informații, cât și de susținerea internațională. Clasa politică pe de altă parte dă dovadă a faptului că nu poate face parte din cultura politică a occidentului și încearcă în continuare să-și mențină autoritatea asupra societății prin mijloace de guvernare din secolul trecut. Acest fapt este cauzat în bună parte și de lipsa calificărilor necesare pentru valorificarea conceptelor moderne de guvernare și de dezvoltare economică și fiscală. Pe de altă parte, cei ce se opun actualei clase politice beneficiază din plin de resurse intelectuale, care pe termen lung se vor dovedi decisive în confruntarea extra-parlamentară.

APO românesc – propuneri

  • formarea de grupuri și asociații civice instituționalizate în țară și în diaspora
  • formarea unei rețele puternice pentru colaborarea la inițiative și proiecte în folosul întăririi societății civile
  • organizarea unui congres pan-APO anual, la care să ia parte reprezentanți ai diverselor grupuri și asociații afiliate la APO
  • conceperea unui program național de modernizare

Această opoziție extra-parlamentară poate servi ca platformă și ca motor al societății civile în ansamblul ei numai dacă evită profilarea ideologico-politică strictă. Lipsa adeziunii politice și neutralitatea ideologică asumată pot evita conflicte interne și promova dialoguri constructive cu actori politici progresiști. Întărirea societății civile nu poate avea loc în absența normalizării relației cu clasa politică. Pentru aceasta însă, o nouă clasă trebuie să se ridice. APO poate aduce o contribuție hotărâtoare la ridicarea acesteia, prin sprijinirea punctuală a ideilor, proiectelor și programelor politice considerate utile indiferent de orientarea ideologică a autorilor, ceea ce va forța noii actori politici să recurgă la programe populare, dacă doresc să beneficieze de sprijin extra-parlamentar.

Pe scurt, APO nu susține și nu va susține politicieni ori persoane în general, ci numai idei și programe progresiste.

 

Pentru întrebări și informații suplimentare:

contact@novaromania.eu (Albert Weber, Adrian Gheorghe)

Referințe bibliografice

Becker, Thomas P. / Schröder, Ute (eds.): Die Studentenproteste der 60er Jahre. Archivführer, Chronik, Bibliographie. Köln, Weimar, Wien 2000.

Eisel, Stephan / Langguth, Gerd: Mythos ’68: zur APO und ihren Folgen. Sankt Augustin 2001.

Klimke, Martie / Scharloth, Joachim (eds.): 1968. Ein Handbuch zur Kultur- und Mediengeschichte der Studentenbewegung. Stuttgart 2007.

Sievers, Rudolf (ed.): 1968 – eine Enzyklopädie. Frankfurt 2004.

Text în format PDF.

Text licenţiat: CC BY-SA 4.0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *